Faună Dunăreană ocrotită 2010 LP 1868

Faună Dunăreană ocrotită 2010 LP 1868

Încãlzirea globalã, intervenţia omului asupra naturii, distrugerea habitatelor animalelor datoritã dezvoltãrii necontrolate a zonelor de construcţii, precum şi vânãtoarea excesivã, au fãcut ca, de-a lungul ultimului secol, sã disparã zeci de specii de animale, inclusiv din bazinul fluviului Dunãrea.

Având în vedere aceste aspecte, la propunerea comunã a României şi Austriei, cãrora li s-au alãturat statele riverane, inclusiv cele care nu sunt membre ale Uniunii Europene, a fost lansatã, în 2008, decizia de a se da un nou impuls cooperãrii regionale dunãrene.

Propunerea se bazeazã pe trei piloni – conectivitate şi comunicaţii, protecţia mediului şi managementul riscurilor şi dezvoltarea socio-economicã – similar cu cei adoptaţi în 2009, în cadrul Strategiei pentru regiunea Mãrii Baltice, prima strategie macroregionalã a UE.

Strategia Dunãrii este preconizatã sã fie adoptatã în primul semestru al anului 2011, când Ungaria va deţine Preşedinţia UE şi va urmãri sã se subsumeze noului concept al UE privind coeziunea teritorialã şi sã asigure, printre altele, desfãşurarea de acţiuni menite sã creeze noi legãturi de cooperare în domeniul protecţiei mediului în întreg bazinul Dunãrii. Strategia UE pentru regiunea Dunãrii va oferi României ocazia de a valorifica la maximum oportunitãţile politicilor Uniunii Europene în domeniile pe care le vizeazã.

România este gazda ultimei conferinţe de consultare a publicului asupra Strategiei UE pentru regiunea Dunãrii, care are loc în perioada 9-11 iunie 2010, la Constanţa. Pentru România, Strategia UE pentru regiunea Dunãrii va reprezenta asumarea rolului de promotor şi iniţiator al unui nou format de cooperare, care va contribui la susţinerea angajamentelor externe în plan regional, va permite relansarea economicã a judeţelor din bazinul Dunãrii şi crearea de noi locuri de muncã.

România este o ţarã cu o biodiversitate ridicatã, exprimatã atât la nivel de ecosisteme, cât şi la nivel de specii, oferind condiţiile necesare conservãrii diversitãţii biologice specifice (pedoclimatice şi hidrologice). Astfel, pe teritoriul ţãrii noastre se diferenţiazã circa 52 ecoregiuni cu o varietate de ecosisteme terestre, acvatice, specifice zonelor de coastã şi de litoral al Mãrii Negre, zonelor de stepã, silvostepã, deal, munte, lacurilor, cursurilor de apã şi luncilor acestora, zonelor secetoase sau a celor umede, inclusiv celor specifice Deltei Dunãrii.

Tematica Faunã se aflã în topul preferinţelor colecţionarilor de mãrci poştale şi aceastã nouã emisiune va completa colecţiile lor cu imaginile a patru specii ocrotite: vipera de stepã (Vipera ursinii), morunul (Huso huso), cormoranul mic (Phalacrocorax pygmaeus) şi pelicanul creţ (Pelecanus crispus).

Morunul (Huso huso) este cel mai mare dintre sturioni şi cel mai valoros peşte al apelor româneşti. Are corpul ca un trunchi gros, alungit spre cap şi coadã. Capul este mic în raport cu corpul, iar botul este scurt şi moale. Culoarea corpului este în general cenuşie, iar cea a abdomenului este albã. Trãieşte chiar şi pânã la 75 de ani. Icrele de morun sunt mai mari decât ale celorlalţi sturioni, iar o femelã poate depune pânã la 8 milioane de icre.

Vipera de stepã (Vipera ursinii) este o specie est-europeanã, cu o subspecie (V. u. moldavica) care se gãseşte la noi doar în Delta Dunãrii şi în câteva populaţii mici în centrul Moldovei. Este strict protejatã, fiind o specie pe cale de dispariţie din fauna ţãrii.

Aspectul ei este asemãnãtor cu cel al viperei comune (Vipera berus), dar masculul este mai deschis la culoare şi puţin mai mic, cu aspect robust; lungimea maximã este de 60 cm. Iese din hibernare în luna aprilie, când au loc şi ritualurile de împerechere. În luna august, femelele nasc 6-20 pui de 15-20 cm lungime, care se hrãnesc cu insecte sau pui de şopârle.

Cormoranul mic (Phalacrocorax pygmaeus) este un oaspete de varã, cuibãrind îndeosebi în Delta Dunãrii. Toamna se retrage în sudul Mãrii Negre şi în nord-vestul Mãrii Mediterane, dar ierneazã în numãr din ce în ce mai mare şi în România de-a lungul Dunãrii şi a Oltului.

De regulã el este negru, cu nuanţe arãmii pe aripi, iar capul este maro-cafeniu. Are în jur de 48 cm, deosebindu-se de cormoranul mare prin: capul mai mic, ciocul mai scurt, coada mai lungã. Hrana constã în principal din peşte.

Cuibãreşte împreunã cu alte specii, preferând sãlciile pitice, alãturi de stârci şi egrete mici. În lunile mai-iunie depune 4-5 ouã ce sunt clocite timp de aproape patru sãptãmâni.

Pelicanul creţ (Pelecanus crispus) alãturi de pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) sunt singurele specii de pelicani din Europa care pot fi întâlniţi împreunã, în Delta Dunãrii.

Pelicanul creţ are talia de 160-180 cm (de la vârful ciocului şi pânã la capãtul cozii); anvergura aripilor este de 310-345 cm; greutatea de circa 12 kg. La ora actualã în Deltã nu se gãsesc mai mult de 400-500 de perechi clocitoare. Penele sunt alb-cenuşii, cele de pe ceafã alungite şi încreţite, iar ochii sunt alb-gãlbui. Cuibãreşte în Deltã, în colonii mici.

Este o specie periclitatã la nivel mondial, fiind inclusã în categoria speciilor vulnerabile.