Summitul NATO București 2008, Mapă filatelică LP 1798c

Summitul NATO București 2008, Mapă filatelică LP 1798c

La începutul lunii aprilie, la Bucureşti va avea loc cel mai mare eveniment internaţional gãzduit vreodatã de România şi anume reuniunea celor 26 de lideri ai ţãrilor membre NATO, alãturi de cei 23 de lideri reprezentând ţãrile care fac parte din Parteneriatul pentru Pace şi de invitaţi din Rusia, Japonia, Australia, Noua Zeelandã, Afganistan şi Iordania. Lor li se vor adãuga secretarul general al ONU, preşedintele Comisiei Europene şi preşedintele Bãncii Mondiale. Sunt aşteptaţi aproximativ 3.000 de participanţi, precum şi 3.500 de jurnalişti din întreaga lume.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în englezã sau OTAN în francezã) este o alianţã politico-militarã ale cãrei baze au fost puse în 1949 de cãtre 12 ţãri (Statele Unite ale Americii, Canada, Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Italia, Norvegia, Portugalia, Islanda).

Grecia şi Turcia s-au alãturat Alianţei în 1952.

Germania de Vest a aderat în 1955, dar dupã unificarea cu Germania de Est, în 1990, a extins participarea Germaniei şi cu regiunile fostei R.D.G.

Dupã admiterea Spaniei, în anul 1982, Alianţa s-a extins, în anul 1999 cu foste ţãri membre ale Pactului de la Varşovia (Polonia, Ungaria, Cehia).

În 2004, dupã 45 de ani de la înfiinţarea NATO, a venit rândul României, Slovaciei, Sloveniei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi Bulgariei ca sã facã parte din aceastã Alianţã.

În 1966, Franţa s-a retras din comanda militarã a NATO dar a revenit în 1992. Islanda este singura ţarã a NATO care nu are o forţã militarã proprie dar s-a alãturat Alianţei cu condiţia de a nu participa la conflicte militare.

Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul V, care prevede: “Pãrţile convin cã un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţã, sunt de acord cã, dacã are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la

auto-apãrare individualã sau colectivã recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Pãrţile atacate prin efectuarea imediatã, individual sau de comun acord cu celelalte Pãrţi, a oricãrei acţiuni pe care o considerã necesarã, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securitãţii zonei nord-atlantice“.